Laura are 18 ani și se pregătește să fie psihopedagog pentru că iubește copiii și ei pe ea. Fiind singura nevăzătoare din grupa ei, se simte specială, acel gen de „special” pe care s-a săturat să îl audă. Ar vrea foarte tare să fie văzută de colegi ca „fata aia mișto care are un câine labrador” și nu ca “fata aia oarbă”.

Laura așteaptă de cinci ani, de când ne-a cunoscut în cadrul unei demonstrații la liceul de nevăzători.

Părinților le-a fost imposibil să își lase copilul singur la sute de kilometri distanță, de aceea au făcut sacrificiul de a se muta din Vaslui în Cluj. Nu a fost ușor și nici acum nu este.

Deși e plină de recunoștință pentru susținerea părinților, Laura nu mai vrea să o ducă mama la facultate, la cumpărături, la bibliotecă și oriunde are nevoie să meargă. Deși e singura opțiune dacă vrea să fie în siguranță. Se deplasează cu bastonul alb pe unele trasee cunoscute, dar tot îi e teamă că o va lovi o mașină sau că va cădea într-o groapă necunoscută.